LEGENDELE BÂRLADULUI Dealul brândușelor. Locul unde copiii de odinioară din Cotu Negru, Țuguiata și Munteni nu urcau fără ”răzuș” în buzunar

de Simona MIHĂILĂ

“Ne așteptau brândușele pe dealul lor, înălțate din așternutul ud, sunându-și micul clopot vestitor al primăverii. (…) Dealul brândușelor, dealul Țuguietei, în orice primăvară, era un loc de întoarcere pentru copiii de altădată. Se luptau cu prăștiile copiii din mahalaua Munteni cu cei din Cotu-Negru. Al cui este dealul, cui trebuie să rămână, ale cui sunt brândușele?”, (G. G. Ursu).

“Legendele Bârladului”, serialul nostru, vă invită astăzi să citiți povestea unui loc de basm. Dealul brândușelor care, deși se leagă oarecum de cartierul Cotu Negru, un alt simbol urban despre care am scris (click AICI), își merită locul său distinct în cartea legendelor Bârladului, așa cum și-l are în memoria bârlădenilor.

Dealul brândușelor – așa este cunoscut locul acela situat mai sus de Grădina Publică, fiind punctul de intersecție a cartierelor Cotul Negru și Țuguiata. Dealul a fost botezat așa de către localnici, încă din vremuri de care nimeni nu-și mai amintește. Numele vine, firește, de la miile de flori care smălțuiau dealul în fiece primăvară. Erau atât de multe, încât aproape că nu aveai unde să calci. Era o feerie.

Brândușele, care apar imediat după ghiocei și ceva înainte de viorele, atrăgeau în pădurea de pe creasta dealului puzderie de copii. Micile găști abia așteptau ca ultimele urme de zăpadă să se piardă și, fără să le pese de pământul umed și rece, se avântau voinicește până sus-sus, “la brândușe”. Nu culesul în sine al florilor era secretul acestui entuziasm, toată frumusețea “expediției” fiind mâncatul rădăcinilor de brândușe.

“Răzușul”, secretul unui bulb de brândușă intact

Iar până la mâncat, trebuia musai pusă în aplicare o tehnică pe care, dacă nu o stăpâneai, nu te puteai considera ”specialist în brândușe”. Mai întâi și-ntâi, alegeai din ochi brândușa cea mai înaltă, cu petalele cele mai mari. Mărimea brândușii ți-o indica pe cea a rădăcinii. Cu cât mai mare, cu atât mai bine. După ce o alegeai cu privirea, te îndreptai spre ea cât de repede posibil, ca nu cumva vreunul din gașcă să ți-o ia înainte. O scoți, o scuturi bine de pământ, după care o rupi fără milă și păstrezi rădăcina. Aceasta are formă de bulb și este acoperită cu mai multe straturi de foiță cafenie, asemănătoare foilor de ceapă. O curățăm și rămânem în mână cu un bulb alb și curat, de mărimea unei alune. Aceea este partea comestibilă a plantei și cea mai bună rădăcină care există pe pământ. Nu noi o spunem, ci generațiile de copii din trecut, care luau cu alsalt cel mai pitoresc deal din câte au existat vreodată.

Scosul brândușelor din pământ avea și el rostul și filozofia lui. Orice copil știa că nu poți urca pe Dealul brândușelor fără răzuș: “Răzușul era un bețișor ascuțit făcut special pentru a scoate rădăcina unei brândușe. Miezul alb și dulce, copiii îl mâncau cu plăcere și nu era primăvară bârlădeană fără răzuș și fără brândușe”, explica scriitorul G.G. Ursu, el însuși participant la ”operațiune”, în copilăria sa și cel care i-a dedicat acestui loc o poezie care se numește chiar așa – ”Dealul brândușelor”.
Culesul de brândușe dura ore întregi, aproape până la lăsarea serii și, zău, că nu era de ajuns, oricât de pline ar fi fost burțile “invadatorilor”.

Celebrele lupte pentru pășuni dintre coteni și munteni, reluate de copii, dar pentru brândușe

În amintirea multora, Dealul brândușelor este locul în care se desfășurau replicile la scară mică ale celebrelor lupte dintre coteni (localnicii din Cotu Negru) și munteni (din mahalaua Munteni). Prin tradiție, acestea aveau loc între adulți, însă pentru copiii, miza erau brândușele.
“Mulți s-au întrebat asupra cauzelor care determinau asemenea aprige dispute. Un substrat economic pozitiv, dincolo de fantezia și preocupările copiilor, trebuie să fi fost la oamenii maturi: al cui e imașul vitelor? Ce mahala trebuie să aibă întâietate la pășunat, pe molcomul deal dintre cele două mahalale?”, scria G.G. Ursu în ”Bârladul odinioară și astăzi”.

Controversa nu se putea rezolva decât pe teren, își amintește scriitorul: “Dealul era ocupat militărește de trupe de copii înarmați cu prăștii și pietre. Luptele se soldau uneori cu capete lovite, biruința era a celor mai tari care, după ce ocupau dealul, puneau stăpânire asupra brândușelor”.

Scriitorul Alexandru Vlahuță, a “luptat” pentru brândușe

Istoria îl consemnează și pe scriitorul Alexandru Vlahuță ca participant la luptele de pe Dealul brândușelor, în vremea când, licean fiind, locuia cu gazdă în Cotu Negru.
“Într-un ziar «România Mare» (1922 – 1925) se arată participarea unui elev al liceului «Codreanu», pe nume Alexandru Vlahuță, când stătea în Cotu-Negru, pe strada Gheorghe Emandi, la lupta cu prăștiile. El se juca în praf, în nasturi, de-a poarca, pe dealul Țuguieta, cu cotenii călări pe prăjini. A luat parte la luptele dintre coteni și munteni, lupte înverșunate cu prăștii și pietre ca proiectile. Alecu Vlahuță, bineînțeles, era de partea cotenilor”, își amintește G. G. Ursu.

Rădăcinile de brândușe, aliat de seamă în vremuri de foamete

Singurii pentru care brândușele au rămas o amintire amară sunt bârlădenii care au trecut prin foamete. Mai trăiesc și astăzi bătrâni pentru care Dealul brândușelor nu a fost distracție, ci locul unde și-au astâmpărat foamea.

“Țin minte că abia așteptam să se dezghețe pământul și să înflorească brândușele. Eram atât de săraci, încât o mână de mălai era o avere, chiar și dacă avea gândaci. Dealul brândușelor se umplea de copii. Atunci nu le mai căutam pe cele mai mari. Mâncam la întâmplare. Nu aveai timp să cauți, că veneau oameni de prin toate părțile orașului. Și oameni mari, în toată firea veneau să mănânce rădăcini de brândușe. Tare bune mai erau. După ce ne săturam, începeam să culegem și pentru frații noștri mai mici, care rămăseseră acasă. Ne umpleam buzunarele și sânul cu bulbi. Erau plini de pământ, dar nu conta. Acasă, mama le decojea și-i hrănea și pe ăia mici”, ne-a povestit Marieta Balan, o bătrână bârlădeancă, ce a trăit timpurile îngrozitoare când Dealul brândușelor nu era loc de joacă, ci sursă de hrană.

Brândușele continuă să înflorească în fiecare primăvară pe dealul lor. Sunt tot acolo. Nu la fel de multe, dar la fel de frumoase. Așteptând să fie descoperite și de copiii de astăzi.