de Simona MIHĂILĂ
Vă mai amintiți de magazinul Romarta? De pereții de sticlă prin care admiram siluetele grațioase ale manechinelor? De aerul distins al mobilierului, de lambriurile îmbrăcate în pluș vișiniu, de decorul impecabil al vitrinelor care furau inima clienților și privirile trecătorilor?
Situat pe Bulevardul Republicii, peste drum de CEC-ul din centru, magazinul făcea parte dintr-un lanț național denumit chiar așa: Romarta.
La origine, Romarta (format de la cuvintele Arta Românească) era numele pe care vestitul colecționar Krikor Zambaccian îl dăduse primei consignații de artă deschisă de el, după al doilea război mondial.
Preluarea de către comuniști a mărcii nu a însemnat și păstrarea esenței care a caracterizat-o, așa încât Romarta a pierdut în scurt timp orice legătură cu ideea de artă. A devenit, în schimb emblema reprezentativă a luxului în Epoca de Aur. Pentru o vreme, cel puțin.
Doar orașele importante ale țării se bucurau de privilegiul de a avea un magazin Romarta. Bârladul și-a câștigat această onoare relativ târziu, în 1983, deși nu aveau statutul de reședință de județ.
Deschiderea Magazinului Romarta, ”o urgență”
Doamna Mioara Stan face parte din foarte restrânsa breaslă a vânzătorilor din magazinele Bârladului comunist. A lucrat la Romarta din prima zi, făcând parte chiar din echipa care a pregătit deschiderea magazinului.
Anterior, își făcuse meseria la Magazinul General, la raionul de marochinărie-galanterie. Auzise, ca toate colegele ei, că în oraș avea să se deschidă un magazin Romarta.
“Într-o zi, vine la mine directorul Diaconu și îmi spune scurt: tu o să pleci la Romarta. Mi-a cerut să aleg câteva fete, dar să ne mișcăm rapid. Nu am aflat de ce trebuia deschis foarte repede magazinul, căci pe atunci nici nu se dădeau, nici nu se cereau explicații. Aveam la dispoziție doar o săptămână pentru a pregăti inaugurarea. Am muncit de dimineață și până seară, în genunchi, pe mozaic. Am ras vopseaua cu lama și cuțitul. Ne întorceau stoarse de puteri acasă, pentru ca a doua zi, să o luăm de la capăt”, ne-a povestit Mioara Stan.
Ziua inaugurării – o mare de oameni și camioane întregi de marfă de lux
Mioara Stan spune că nu va uita niciodată prima zi. O mare de oameni umplea trotuarele de o parte si de alta a străzii, în dimineața aceea răcoroasă din toamna lui ‘83.
Ușile din sticlă s-au deschis dimineață la 8 și s-au închis noaptea la 11.
“Lumea intra în serii de câte 20 – 30. Toți au cumpărat câte ceva. Pe cât de multă, pe atât de frumoasă a fost marfa. Numai lucruri bune, luxoase, ediții limitate. După inaugurare, timp de două săptămâni am fost aprovizionați zilnic. Camioane întregi de marfă. Mărfuri românești, chinezești, nemțești”, povestește doamna Mioara.
Magazinul era împărțit pe raioane strict specializate, la care vindeau 14 vânzătoare: galanterie (pălării, umbrele, mănuși), tricotaje femei-bărbați, lenjerie femei, cosmetice, confecții femei-bărbați, încălțăminte de lux, țesături fine din lână și mătase, blănărie, menaj fin, în special porțelanuri etc.
Pentru decorarea vitrinelor nu erau acceptați decât absolvenți de licee de artă
Fiind un magazin unde se vindeau doar produse de lux, Romarta avea și un interior pe măsură. Întreg mobilierul era făcut pe comandă specială, la Rădăuți. Lambriurile, stâlpii de susținere erau tapetați cu pluș vișiniu.
Vitrinele erau permanent îngrijite. Vitrinierii, obligatoriu abolvenți de licee de artă, specializați în decorarea vitrinelor, veneau săptămânal să schimbe decorurile.
“Aveam grijă de marfă care nu era voie să se uzeze, să se decoloreze sau să se prăfuiască. Era de neconceput vreun fir de praf în magazin. Țin minte că plușul vișiniu de pe pereți era foarte pretențios, orice scamă era vizibilă pe el. Îl ștergeam cu periuța, zilnic”, își amintește Mioara Stan.
Mirajul abundenței nu a ținut mult la Romarta Bârlad
Cele mai râvnite brand-uri ale anilor ’80 erau: Tricodava București (tricotaje), Someșul Cluj (lenjerie intimă din bumbac), Adesgo București (ciorapi fini), Dorobanți (stofe), Țesătura Iași (metraje din bumbac), Guban (încălțăminte din piele).
Se aducea inclusiv marfă chinezească. Cine nu-și amintește de renumitele bumbacuri chinezești? Vorbim de producția de lux din China, nu de ceea ce a invadat piața românească din ultimele decenii.
“Mai primeam lenjerie Triumph, pulovere de lână Shetland, parfumuri fine de la firme din afară”, povestește Mioara Stan.
Mirajul nu a durat mult. După 1985, produsele s-au împuținat. Tot ce mai ajungea pe rafturile magazinului nu mai prezenta interes pentru consumatori.
“Cel mai mare stres al nostru, al vânzătoarelor, erau așa-zisele controale. Și până atunci fuseseră, dar se încadrau într-o anume rutină și urmăreau doarrespectarea regulilor. După ce marfa s-a împuținat, organele de control stăteau permanent pe capul nostru, dar nu mai erau interesați de regulamente. Sub pretextul controalelor, puneau mâna pe tot ce găseau. Puțina marfă pe care o primeam, noi nu apucam decât să o vedem. Restul o dădeam «pe listă»”, povestește doamna Mioara Stan
Cu epoleții de milițian la înaintare, pentru un deodorant ”Impuls”
“Prima dată veneau cei de la partid. Treceau pe la toate raioanele si-și alegeau tot ce era mai bun: cele mai
frumoase blănuri, cele mai fine parfumuri. Țin minte că se aducea Nina Ricci, Lady Camea, Impuls. Pe noi, colegele de la raionul de parfumuri, ne chemau doar ca să le mirosim. Nu ne puteam opri nimic. Apoi veneau de la Miliția economica, de la primărie, nomenclaturiștii. A fost un coșmar”, rememorează doamna Mioara.
Ea nu poate uita nici acum, după mai bine de 30 de ani, o întâmplare tristă care a marcat-o: “Odată mi-am oprit si eu, cu mare efort, un pulover roșu din lână Shetland. Mă pomenesc la magazin cu un milițian de la Economic, care mai luase patru astfel de pulovere. Mai voia numaidecât unul. Mi-a fost teamă să mint și i-am mărturisit că nu mai există decât un singur pulover pe care l-am oprit pentru mine. M-a obligat să i-l dau”.
Amabilele vânzătoare de altădată, devenite “dușmanii” clienților
Atât pentru ea, cât și pentru colegele sale, cel mai greu de înfruntat nu au fost lipsurile, pe care au reușit să le îndure la fel ca toți ceilalți. Cele mai cumplite situații erau cele în care clienții le învinuiau pe ele pentru lipsa mărfurilor.
“Toți aceștia care veneau în control și luau tot ce găseau se lăudau în oraș. Soțiile lor, copiii, nepoții îmbrăcau tot ce procurau cu forța, iar când erau întrebați de alții de unde au cumpărat, răspundeau senini: «Cum de unde? De la Romarta!». Veneau oamenii peste noi, ne luau la rost că așteptăm ciubuc și câte și mai câte acuzații nedrepte. Nimeni nu credea că nu avem. Clienți vechi de ani de zile, obișnuiți să fie serviți frumos, să le facem recomandări, să scoatem pe tejghea totul ca să poată alege nu înțelegeau acum de ce nu-i mai servim la fel”.
Experiența evreilor, cartea de căpătâi din școlile de comerț
Revoluția a curmat toate aceste neplăceri, aducând în loc altele, despre care fostele vânzătoare nu mai vor să-și amintească. Vor doar să-și hrănească spiritul cu partea frumoasă a unor vremuri când comerțul era ridicat la rang de artă, când meseria de vânzător nu era doar o ocupație, ci un melanj de clasă, de amabilitate, de bun-simț și de diplomație.
Doamna Mioara face parte din generația vânzătoarelor cu școală în domeniu. Regimul comunist era exigent în această privință, iar unul dintre lucrurile bune pe care le-a făcut a fost să se folosească de experiența unora dintre cei mai desăvârșiți specialiști în domeniu: evreii.
“Erau școli profesionale de comerț, cu durata de doi ani, pe discipline: organizarea comerțului, aranjarea vitrinelor, merceologie, aritmetică comercială, limba română. Era important să vorbim corect românește, să ne exprimam clar. Eu am făcut Școala de comerț de la Iași. Unul dintre directori era evreu. Era profesor de matematică și punea foarte mult accentul pe matematică comercială. Ne punea să calculăm cu ceasul pe masa, contra cronometru. Pe atunci nu aveam calculatoare. De altfel, de la evrei am învățat eu meserie”.
În toți anii cât a lucrat vânzătoare a ținut seama de o învățătură evreiască: “Evreii spuneau așa: «Când te supără un client, îi dai marfa pe masa, te întorci cu spatele și spui în gand tot ce vrei tu. Cand te întorci cu fața din nou la el, îi zâmbești și îi arăți și mai mult din marfă. Atunci omul va fi cucerit de amabilitatea ta și nu va pleca din magazin cu mâna goală». Toată viața mi-au rămas în minte cuvintele acestea”.
Vânzătoarelor le era interzis să vorbească între ele în fața clienților, iar uniforma era obligatorie
Personalul de la Romarta avea o obligație de serviciu care nu s-a mai păstrat după Revoluție: măturatul și stropitul trotuarului în fiecare zi, înainte de deschidere. Pentru asta, vânzătoarele veneau la serviciu cu 15 minute înainte. 
Uniforma era obligatorie. Iarna, personalul purta halate tip sarafan, de culoare gri, peste care puteau pune niște veste cu motive tradiționale, sau din cojoc. Pentru vară, erau halate de culoare mov, cu mânecă scurtă.
“Nu aveam voie să mâncăm în fața cumpărătorilor. Nu vorbeam cu colegele în fața clienților. Era inadmisibil așa ceva”, își amintește Mioara Stan, cu o voce din care răzbate deplinul asentiment pentru aceste reguli pe care le-a respectat cu sfințenie, nu doar pentru că așa cereau șefii, ci și din propria sa convingere.
CITEȘTE ȘI:
LEGENDELE BÂRLADULUI Crăciunul și Anul Nou în Bârladul de odinioară
LEGENDELE BÂRLADULUI Podul Verde. De ce a fost aleasă culoarea verde pentru singurul pod din Bârlad declarat monument de patrimoniu național?
Legendele Bârladului Cotu Negru și faima de temut a ”cotenilor” bătăuși
LEGENDELE BÂRLADULUI Intersecția Gura Leului. Povestea cișmelei în formă de cap de leu
